In jurul unui stil muzical se formeaza o lume. E o regula fara exceptie. Cu cat stilul respectiv iti este mai indepartat, cu atat explorarea lumii aferente devine mai fascinanta. De catva timp imi doresc sa merg la un concert de manele pentru a vedea, a asculta si a gusta, dar fara pretentia de a intelege. Prezenta in Clubul Traffic a lui Nicolae Guta, indiscutabil cel mai bun din bransa, s-a dovedit a fi oportunitatea perfecta.

M-am pregatit ca la carte. L-am sunat pe patronul localui, i-am cerut voie sa fac poze, am rezervat locuri la bar, am invitat o prietena sa traiasca aventura alaturi de mine, mi-am lasat acasa prejudecatile si... iata-ma! Sunt prima data in Clubul Traffic. Incep surprizele. Locul e curat, aerisit si are un sunet impecabil. DJ-ul mixeaza house si o face bine. Alta surpriza: putina lume. Dar e abia 10 si un pic. Intr-o ora, clubul se umple. Toate locurile au fost rezervate.

Nu cunosc pe nimeni din jur. Parca sunt intr-un alt oras. Asa cum banuiam, domnisoarele care vin la concert sunt foarte frumoase. Langa domnii care le insotesc, par niste trofee castigate greu. Tricouri mulate, sclipici, treninguri si costume stau la un loc, fara sa se deranjeze intre ele. Oamenii asteapta cantarea pentru care au platit 40 de lei.

Formatia de acompaniament a lui Nicolae Guta canta vreo 30 de minute pentru warm-up. La 15 minute dupa miezul noptii, fara scheme complicate si fara prezentari elogioase, apare Nicolae Guta. E primit cu cateva strigate de admiratie, mai rece decat ma asteptam. E modest si are bun simt. Incepe cu un cantec lent, de iubire. Refrenul „Ce m-as face fara tine, viata mea...?” ma bucura. Abordarea recitalului cu un cantec de dragoste mi se pare de bun augur. Cele cu si despre dusmani intra in emisie mai tarziu.

De la melodia numarul doi incep dedicatiile... catiile. Alex Bombardieru, un bucurestean cu fizic de K1 si bun prieten cu Guta, e campion. Le dedica melodii prietenilor, fetelor, dusmanilor si chiar unui personaj local, absent din motive de zeghe. Dedicatiile se spun la urechea cantaretului, in toiul melodiei si se aud aproape in timp real. Fiecare propozitie costa. In scurt timp, onorariul cantaretului devine o chestiune secundara ca importanta. Lumea danseaza. Surprinzator, intre melodii nu se aplauda. Guta nu pare deranjat, atata timp cat publicul danseaza si cotizeaza.

Showul se incinge. Dupa o vreme, fotografiatul devine sport extrem. Un tip de doua ori cat mine imi spune aproape politicos „Nu vreau sa fiu vazut!” Il asigur de discretie, iar el ma bate. Ma bate prieteneste pe spate cu bratul de fier. Spatele rezista. Si de pe ring mi se face semnul interzis. Ma conformez, iar Nikonul intra in stand-by. „Ba, tu esti de la Bihon?” ma intreaba amabil cineva. „Nu”, ii raspund si scap. Altul imi sugereaza ca ar fi bine sa nu fiu nici de la Bihoreanul. Scap din nou. Dedicatiile ajung la 2% din PIB.

Patronul localului, domnul Nicu, se poarta cu clientii ca si cum ar fi invitati la ziua lui. Se plimba non-stop printre ei, le zambeste, ii intreaba de sanatate, mai ciocneste un pahar, supravegheaza personalul. Treaba merge ca unsa. La finalul cantarii, asa cum mi-a promis, ma duce la Nicolae Guta. Regele manelelor imi acorda cinci minute. E obosit dupa cele doua ore de cantat, dar are sentimentul datoriei implinite. Scot din geanta tricoul cu fotografia lui pe care l-am primit cadou de ziua mea si i-l arat. Guta se rade. Apoi ii spun ca cele mai cerute manele la chefuri si nunti sunt ale lui. Se bucura. Ne facem o fotografie impreuna, dam mana si gata. Plec din club pe ritmuri de house. Lumea danseaza in continuare.

La inceputul anilor ‘90, Nicolae Guta muncea la CFR intr-o echipa de muncitori rromi. Dupa ce cu totii au fost concediati si s-a vazut fara perspective, s-a apucat de cantat. In 10 ani, din somer a ajuns regele manelelor. A scos 50 de albume. Privita din aceasta perspectiva, povestea lui este una de succes, iar cantecele despre bani, valoare si succes devin explicabile. Iata motivul pentru care merita sa fie apreciat.

Lucian Cremeneanu