Foto

Dorinta suprema a artistilor este ca publicul sa nu le compare operele intre ele. Daca acest lucru ar fi posibil, si artistii si consumatorii artei lor ar fi mai fericiti. Dar asa ceva nu se poate. Cu totii facem comparatii. Cei care spun ca nu judeca pe nimeni nu trebuie crezuti, ba chiar trebuie compatimiti. Prima mea intalnire cu U2, cea din 2004, de pe stadionul Camp Nou, a fost atat de aproape de perfectiune, incat n-am putut sa scriu niciodata despre ea. Era firesc sa revin la Barcelona cu inima stransa si cu intrebarea “Daca nu o sa fie la fel?”

Aflati sub presiunea lui “How to dismantle an atomic bomb”, album asemanat cu clasicul “The Josua Tree”, la care doar fanii ultra-fundamentalisti au bagat de vina, U2 trebuia sa iasa pe piata cu un material cel putin la fel de bun. De ce? Pentru ca, asa cum va spuneam, publicul face mereu comparatii. Iar cum momentele de creatie sunt unice prin definitie, “No line on the horizon” a fost gandit din start ca “altceva”. Nu voi face o cronica a albumului, dar aceasta mica introducere era necesara pentru a incerca sa-mi explic de ce am iesit un pic dezamagit de la concert.

Dar sa incep cu lucrurile bune. Pentru 360 Tour, U2 a facut o scena cum n-a mai vazut pamantul. Cu aspect de gandac metalic urias, scena m-a dus cu gandul la masinariile extraterestre ucigase din filmul “Razboiul lumilor”. Alegerea Barcelonei pentru inceputul turneului mondial nu a fost intamplatoare. La concertul de acum patru ani au fost aici 80.000 de oameni, cea mai mare audienta din Europa. Pe langa asta, FC Barcelona a putut inchiria stadionul cu doua saptamani inainte, pentru a se putea face probele tehnice si repetitiile necesare pentru tot turneul. Amplasarea scenei circulare aproape de mijlocul stadionului (practic la mijlocul unei jumatati de teren) a permis ca spectatorii sa ocupe toate locurile din tribuna, plus cele de pe gazon. Astfel, ne-am adunat pe Camp Nou, in seara de 30 iunie, peste 90.000 de oameni. Toate biletele s-au vandut in 54 de minute. Cu cateva zile inainte de concert, cand speculantii incepusera deja sa vanda bilete la supra-pret, organizatorii au mai scos cateva mii de bilete la vanzare la pret oficial si i-au bagat in faliment pe bisnitari.

Eram sigur ca vor deschide concertul cu o piesa de pe albumul nou. M-am rugat atat in gand, cat si cu voce tare, sa inceapa cu “Magnificent”, piesa care mi se pare perfecta pentru acest moment. Fals! Lui Bono si colegilor sai le-a placut mai mult “Breathe”, asa ca au dat startul mega-concertului si mega-turneului cu cea mai nepotrivita melodie, la care publicul a avut reactii minimale. Am tras adanc aer in piept si am sperat mai mult de la piesa a doua. Am gresit din nou! “No line on the horizon” a avut parte cam de aceeasi primire. “Magnificent”, care a fost abia a treia, a trezit publicul, care a inceput sa aiba reactii. Bono si-a luat baloanele portocalii si a inceput sa umble de jur imprejurul scenei.

Inainte de “Beautiful day” ne-a multumit tuturor ca am cumparat bilete si am venit la concert din Barcelona si din toata lumea. Apoi a strecurat cuvantul Barcelona in cateva momente ale cantecului, cautand un populism facil in randul localnicilor, care, fireste, au urlat de fericire. Dupa “I still haven´t found what I´m looking for” a venit prima mare surpriza a serii - “Angel of harlem”, pe care Bono i-a dedicat-o lui Michael Jackson si a incheiat-o cu pasaje din cantecele sale “Dirty Diana” si “Don’t stop till get enough”. Moment frumos, la care publicul a reactionat fantastic, confirmand inca o data respectul pe care muzicianul Michael Jackson l-a raspandit in jurul sau.

Dupa acest moment de incarcatura a venit unul de echilibrare. Desi a sunat foarte bine, “In a little while” nu a miscat publicul decat la primele acorduri. In schimb, la finalul sau, U2 au scos din joben a doua mare surpriza a serii – un duplex live cu cosmonautii de pe Statia Spatiala Internationala. “Se vede Barcelona de acolo, de sus?” a intrebat Bono. Si iarasi publicul a urlat de bucurie. La “Unknown caller” trupa m-a convins ca nu va mai compune niciodata melodii fara ”ooooooo”, in timp ce ecranul circular de deasupra scenei a inceput sa se extinda in jos, ca un ciorap supraelastic, proiectand imagini pe care cu greu nu le puteai considera tridimensionale. Am trecut tot la capitolul surprize si “The unforgettable fire”, de care am fost atat de surprins ca il aud, incat nu l-am recunoscut decat la refren. Am aflat ulterior ca grupul nu l-a mai cantat live din anul 1990. La urmatorul punct pe ordinea de zi, “City of blinding lights”, scena a inceput sa isi arate potentialul maxim si a dat din ea tot ce se putea mai bun.

Piesa care acum patru ani arunca in delir publicul inca de la inceputul concertului, “Vertigo”, a provocat si acum o reactie similara. Uriasul salut “Ola!” de la refren, urlat de 90.000 de voci, cred ca s-a auzit pana la Statia Spatiala. Pentru ca au vrut sa faca prea multe in concertul asta, U2 au apelat chiar si la remixuri semi-playback. “I'll Go Crazy If I Don't Go Crazy Tonight” a avut parte de o versiune dance, cu care grupul s-a cerut la discoteca. Desi Bono a strigat inclusiv “Everybody in the house” inainte de refren, nu cred ca cineva o sa-i primeasca inauntru. Mi-a venit inima la loc abia la “Sunday bloody sunday” si “Pride (In the name of love)”. Apoi, punguta cu surprize s-a deschis din nou si din ea s-a auzit “Walk on”. As fi vrut sa-l consider un rasfat personal, dar, din respect, n-am putut. Cantecul i-a fost dedicat activistei pentru drepturile omului din Birmania, celebra Aung San Suu Kyi, laureata a Premiului Nobel pentru Pace. Pe scena au urcat 40 de oameni purtand masti cu chipul ei, iar Bono i-a transmis un nou mesaj de solidaritate, alaturi de intreg stadionul.

Odata intrati in zona cantecelor cu dedicatie, am avut parte de suprinzatoarea “MLK” (piesa de final de pe “The unforgettable fire”), scrisa in onoarea lui Martin Luther King, care s-a lipit perfect cu “Where the streets have no name”. In acest moment al concertului mi-am pierdut vocea. Ceilalti au ragusit cinci minute mai tarziu, cand Bono Intaiul s-a imbracat cu un tricou al FC Barcelona cu numarul 1 (cum altfel?) pe spate. Melodia urmatoare, “One”, a parut astfel o dedicatie pentru el insusi. Bisul mi-a reconfirmat faptul ca playlistul concertului a fost facut pe genunchi. “Ultra violet (Light my way) ne-a lasat masca. Apoi, Bono si-a luat o geaca cu leduri si ne-a consolat cu “With or without you”. Totul s-a incheiat cu obsesiva “Moment of surrender”. 

Spre deosebire de Vertigo Tour din 2005, in noul turneu U2 showul primeaza in fata muzicii. U2 360 Tour fura privirea, ridica parul de pe spate si te face sa exclami “Uau!”. Dar cantecele nu se mai leaga atat de bine intre ele, speechurile lui Bono nu par la fel de inspirate, momentele sensibile au fost inlocuite cu altele senzationale, iar melodiile scoase de la cantare au fost inlocuite cu unele mai slabe. Pe scurt, traim vremuri pragmatice, in care magia nu-si mai gaseste locul. “No line on the horizon” e un album bun, dar nu e un album de concert. Probabil de aceea era nevoie de cea mai spectaculoasa scena din lume.

Lucian Cremeneanu

lucian@cremeneanu.ro